Cum ma bombardam cu iarna

Cand eram mic, diferenta dintre mine si o bila era facuta de picioare. Bila n-avea picioare. Chiar daca eram cel mai mic (ca varsta) din toata gasca, eram cel mai gras si toata lumea facea misto de mine. Da’ asta nu ma impiedica sa ma bucur de iarna!
Cea mai frumoasa reprezentare plina de zapada de care imi aduc aminte are in prim plan un autobuz: 10 persoane in statie, autobuzul vine, oamenii se urca in el, toate bune si frumoase, liniste pana cand inchide usile si merge cativa metri. Moment in care se aude “acu’ ba” si toti handralaii ies de dupa masini, de dupa Rodipet, din tufisuri si, asemenea arcasilor, sageteaza bulgarii inspre geamurile 2-ului. Scena continua cateodata cu autobuzul oprind, soferul coborand si baietii… nicaieri. Doar eu ramaneam mai la vedere, ca nu puteam sa alerg…
Alta poveste a iernilor mele contine un lemn, o sfoara si ceva rafie. Cate bice ati mai vazut in ultimii ani? Ca eu am vazut doar la “colindatorii” aia de 35 de ani care trec pe toate stradutele cu un carucior in care sta un brad cu 3 ramuri si 2 hartii creponate in el si canta despre niste flacai care maneaza. Cica normal ar fi ca bicele sa fie scoase de la naftalina abia dupa prima ninsoare. Niciodata nu am respectat asta si intotdeauna in preajma zilei nationale 3 vlajgani si un titirez dadeau cu biciu’…
Arena leilor, campul razboiului sau cum vreti sa-i ziceti locului unde-mi petreceam toata ziua nu avea mai mult de 35-40 de metri. De la coltul strazii mele pana in statie abia ai loc sa-ti iei elan, dar noi ne dadeam cu “patinele” de la un cap la altul si tot asa. E frumos la patinoar in zilele noastre, dar mai frumos era sa tii picioru’ drept pe un plastic care, in mod normal, acopera cablurile (furat bineinteles dintr-o scara de bloc) si cu stangul sa impingi ca la trotineta ca sa prinzi viteza pe zapada. Eram caraghiosi (mai ales eu, ca se rupea mereu patina sub mine), dar era distractia noastra…
De una din seri imi voi aduce aminte mereu, cand pe cei 35 de metri am facut derdelusuri si le-am acoperit cu zapada. Lumea venea, aluneca, se ridica si trecea mai departe, iar noi, in spatele masinilor muream de ras…
La colindat era insa cel mai frumos. Mergeam cu “Buna dimineata” si “Plugusorul” si mereu spuneam ca noua ne place sa colindam si ca nu ne racim gura pentru bani. Dar mereu ne duceam din usa in usa doar in grupuri de 2-3 ca sa primim mai multi bani. Logica era simpla: daca ne ducem 6-7 ne da 50 de mii de lei la toti, daca ne vede 2-3 ne da cate 10 mii la fiecare; ne ducea capu’. Pe vremea aia aveam si voce. Am avut spor pana in clasa a 6a, cand, cu mustata, voce groasa si rusinat de ragetele care-mi ieseau din gat, am decis sa nu ma mai duc la colindat niciodata. (am mai fost doar la diriga si la profu de mate in ultimii ani)…
Nu duceam nici lipsa de zapada. Intr-un an, cand nu a nins, am carat apa cu bidoane de la cismeaua din piata si am pus-o la inghetat pe strada. A doua zi aveam derdelus…
Mereu gaseam ceva de facut in copilarie, dar iarna ne gasea ea intrebuintari. Acum parca nici Craciunul nu mai miroase la fel…

Comentarii (1)

Leave a Reply

Emailul tău nu va fi publicat. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *